Cele mai proaste 5 cărți pe care nu ar trebui să le citești niciodată

În fiecare spațiu literar găsim recomandări pentru a găsi acele romane, eseuri, povestiri și altele care ne mulțumesc ca cititori. Cărți de autori clasici sau bestselleruri actuale. În multe dintre aceste cazuri, recomandările lasă de dorit și nu fac decât să reproducă rezumatele oficiale. Totul pentru câteva firimituri de notorietate în oceanul supradimensionat al internetului.

Mai mult, puțini dintre acești influenți de carte te vor elibera de povara grea de a începe o carte pe care nu vei ști să o termini. Și dacă măcar te ajută să dormi puțin înainte de a merge la culcare, atunci nu atât de rău. Dar adevărul este că a începe o carte proastă și a te agăța de speranța că se poate îmbunătăți, îți poate smulge ani de viață.

Așa că, în caz că te poate ajuta, merg acolo cu acele titluri pe care de îndată ce le dai peste ele, ar trebui să punctezi un retro vad și vă încurajează mai întâi cu instrucțiunile pentru mașina de spălat și astfel obțineți o plăcere de lectură mai mare pentru masochiștii negru pe alb...

Pe măsură ce găsesc tagle noi, le voi adăuga aici, în poziția corespunzătoare în clasament. Deci, dacă doriți să faceți o recomandare, puteți scrie în această postare și vă vom adăuga considerația, atâta timp cât suntem ușor de acord cu aceasta. Pentru că ceea ce poate fi o problemă pentru un cititor, trebuie să fie pentru mulți alții.

Cele mai proaste cărți din lume.

Fiicele slujnicei, de Sonsoles ónega

Premiul Planeta nu mai este ceea ce a fost, dacă a fost vreodată (ia o frază socratică). În grea sarcină a supraviețuirii și a celor mai mari marje de profit, nu mai găsim niciun romantism într-un concurs ca acesta. Nici romantism, nici descoperiri interesante, surprinzătoare prin propunerea sau prin amprenta lor creativă.

Poate că fundalul acestei povești ar putea fi interesant dacă nu ar fi o rescriere ca atâtea alte romane istorico-dramatice cu strop romantic, din secolul al XIX-lea și întinsă spre saga actuală. Cu alte cuvinte, o dezvoltare vitală a bunicilor, părinților și nepoților între secrete, dorințe, eșecuri, succese, speranțe și oarecare război care perturbă totul. Ce au vizitat înainte zeci de autori și mai ales autoare de sex feminin. Am putea cita Maria Dueñas, Anne Jacobs sau Luz Gabás (cei trei cu mult mai multă grație decât Sonsoles Ónega).

Dar chestia este că și formele „Fiicele Servitorului” sunt foarte sărace. Descrieri nefaste precum „Sângele curgea gros și aburin; A fost o zi de toamnă...” ei avansează complotul spre sinucigaș, nimic în formă și substanță. Fără recreere emoțională sau apel la empatie. Personaje plate care locuiesc în același spațiu plat ca o scenă fără nicio scenă. Și nu mă mai momeliesc. Dar dacă o vezi acolo, fugi de parcă n-ar fi mâine...

Memorii ale unei gheișe, de Arthur Golden

Când cineva cu chip cultivat și aer de om bine călătorit îți spune „nu poți rata”, nu ezita și rata-l. Pentru că atunci vei dori și tu să te forțezi să citești cartea recomandată pentru a-ți putea da cu părerea acelei persoane interesante care a făcut recomandarea. Și vei arăta ca un prost, pentru că o vei fi citit cu acea indigestie care te face să pierzi aromele și intențiile autorului.

Da, ideea este să ne punem în pielea acelor femei subordonate masculinului în lumea clasică japoneză. Dar cu siguranță au existat modalități mult mai bune de a face asta. Nu-i voi spune bunului Arthur Golden cum ar fi trebuit să abordeze ceea ce a fost, fără îndoială, o oportunitate suculentă de succes. Pentru că această carte a fost un succes la acea vreme, având în vedere originalitatea propunerii sale pe ceva atât de sinistru de exotic.

Dar vocea lui Sayuri, gheișa în cauză, abia se aude printre artificii. Minimalismul necesar care exprima supunerea și sacrificiul de sine într-o lume clasică la fel de închisă și surdă precum cea a soarelui răsărit, ar fi putut duce la o umanizare, o concentrare absolută asupra nucleului interior al tinerei asumându-și destinul atroce al serviciului absolut. in trup si suflet.suflet. Dar treaba era mai mult despre atenția unui aurar la detalii în fața vazei, care ar avea cel mai bun efect asupra unui cititor dispus să plătească pentru bijuterie fără să acorde atenție naturii vazei.

Ubik, de Philip K. pula

De obicei citesc multă ficțiune științifico-fantastică. Îmi place să mă mișc în ipoteze transformatoare. Dar acest roman al lui Philip K. Dick m-a depășit, m-a depășit pe dreapta și, în cele din urmă, s-a oprit în fața mea, ca să pot lovi cu nasul în el. Am încercat să pun mâna pe el în două clipe. Primul în cea mai tandră tinerețe a mea. Poate că am făcut o greșeală completă ducându-l la piscină, doar ca să-l pierd din vedere pe vreun scălător care l-a ignorat pe acest umil cititor cu fiecare paragraf.

Ani mai târziu m-am întors la el pentru că, în ciuda tuturor, aveam ideea că nu știam cum să mă bucur de el, mai ales după ce am discutat cu un fan convins al lui Dick. Și dacă vrei orez, Cătălina. Același lucru mi s-a întâmplat din nou. În această a doua încercare, am înaintat destul de multe pagini până când, în cele din urmă, i-am șoptit lui Dick că îmi plac mai mult distopiile lui mai evidente.

Și Dick este într-adevăr un scriitor genial, cu o imaginație debordantă. Doar că în această carte a călătorit prin trei galaxii și a ajuns să mă amețească în călătoria lui. Dacă în două încercări nu l-am putut învinge pe Ubik din cauza deplasărilor sale mesianice între spray-uri încărcate cu siguranță cu acid, trebuie să existe un motiv.

Metamorfoză, de Kafka

Imaginează-ți că te trezești și poți transcrie unul dintre acele vise spectaculoase care ne surprind în pat. Ce se întâmplă este că pe măsură ce timpul trece, în timp ce iei micul dejun cu ochii pierduți, descoperi că în adâncul visului este mai mult o glumă lipsită de complot și grație. Și ajungi să-l lași deoparte... pentru că se dovedește că Kafka a scris-o. Și de atunci, cu evocări între suprarealism și altele, lucrarea a început să capete mai multă dimensiune, mai mare simbolism care scapă cu siguranță chiar și intenției autorului.

Dar știm deja despre hainele noi ale împăratului... Toată lumea știa că tipul era gol și că costumul nu avea nicio valoare sau merit. Ideea este să găsești acea voce discordantă. Nu cel al acestui blog, desigur, ci cel al vreunui culturalit care într-o zi îndrăznește să spună că metamorfoza este un truc delirant, o nuvelă fără alte cuvinte, scrisă după o noapte de sudoare între transformări ciudate.

Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco

După „Numele trandafirului”, prietenul Umberto Eco a urcat, în vârful trapezului. Și inventând răsucirea cvadruplă cu triplă capotaie și dublu tirbușon a ajuns să ne trimită pe toți la pământ.

Un lucru este să fii magnetic, surprinzător, fascinant cu un roman grozav dus la cinema ca un blockbuster pentru o glorie mai mare. Dar este altceva să încerci să extinzi formula succesului dincolo de ceea ce este posibil cu un alt roman atât de gros ca lucrarea genială, dar în cele din urmă goală. În cazul acestui pendul amețitor dintr-o gândire laterală care, mai degrabă decât să prezinte noi focusuri pentru intriga, ajunge să ne ducă într-o erudiție insondabilă. Astfel făcând din întâmplare o lebădă neagră în fiecare moment, datorită unei sofisticari formale în căutarea cititorilor făcuți proști utili care adorau presupusa măiestrie.

Și dacă este deja dificil de înțeles interesul scriitorului așa cum tocmai am explicat mai sus, imaginați-vă încercarea de a-l citi...

Alte cărți pe care nu ar trebui să le citești niciodată dacă nu vrei să pierzi dragostea de lectură

Aici voi adăuga noi cărți incredibile pe care le găsesc. Cu siguranță vor fi câteva și este probabil ca clasamentul să aibă mișcările sale printre acesti primii cinci.