Există scriitori pentru care ceea ce se întâmplă în lume are o cadență diferită, o lungime de undă foarte diferită de a cărei frecvență impresiile și percepțiile complementare ajung să ajungă la noi. Julio Llamazares Este din acea curte a naratorilor care trec tangențial printr-un realism liric imediat ce ne stropesc din fabulă.
Sunt zile ciudate și refugierea în literatura unor autori precum Llamazares poate cel puțin să ne aducă mai aproape de ceea ce era deja aproape pentru a regândi acea proximitate din surse mereu îmbogățitoare și pline de speranță.
În martie 2020, cu câteva zile înainte ca toată Spania să fie închisă, autorul s-a stabilit cu familia într-o casă situată în Sierra de los Lagares, lângă Trujillo, în Extremadura. Acolo erau, ca personaje ale Decameron, ținut timp de trei luni într-un loc care le-a dat cea mai frumoasă primăvară pe care au trăit-o vreodată.
În acea perioadă, natura, păstrată de intervenția umană, a fost umplută cu lumini, culori strălucitoare și animale sălbatice, pe măsură ce tragedia pandemiei s-a declanșat necontenit. Și viața, în ciuda tuturor, reușește să străpungă fisurile realității, oricât de înguste ar fi ele.
În această carte, două limbi se împletesc pentru a povesti o primăvară pe cât de neașteptată, pe atât de crudă și frumoasă: cea a prozei sugestive a lui Julio Llamazares și cea a acvarelelor evocatoare ale lui Konrad Laudenbacher, prieten și vecin al autorului. Încă o dată, ca întotdeauna, arta și literatura par să ofere confort și o vrajă care încearcă să oprească durerea lumii. Primăvara a recâștigat.