A Samuel beckett se le puede tildar de pesimista, de nihilista, de oscuro y simbólico, de cultivador del absurdo. Y, sin embargo, nada más vitalista que sobrevivir para contarlo. Nada más humano que intentar calmar los demonios internos y los miedos generales propios de guerras y postguerras. Para espíritus inquietos como el de Beckett una opción era experimentar con la literatura en busca de nuevos horizontes, puntos de fuga con los que salir de una realidad que hacía agua por todos lados, la Europa de mediados del siglo XX.
Escritor promiscuo en géneros narrativos, cultivó la poesía, la novela y la dramaturgia. Pero siempre con esa intención rupturista. En Beckett se intuye una especie de desencanto con la propia condición humana capaz de provocar los desastres de las guerras. Los cambios de registro y esa intención experimental, que en el caso de Becket acabó derivando en su reconocimiento como genio de las letras, se sustentan en gran manera en el desencanto, la desconfianza, el hartazgo, la búsqueda del cambio, la ridiculización de las formas, la irreverencia y la rebeldía…
Citirea lui Becket presupune participarea la acea confruntare atroce a spiritului creator cu asprimea distrugerii și cu mizeria consecutivă care a pus stăpânire pe spiritual, moral și chiar fizic.
Da. Lumea acelui secol XX părea să regreseze (nu știu dacă a evoluat cu adevărat de multe ori). Decadența părea să preia totul. Dar arta și, în acest caz, literatura secolului al XX-lea au fost acolo în căutarea butonului de resetare a lumii.
Top 3 lucrări recomandate ale lui Samuel Beckett
În așteptarea lui Godot
Citirea unei piese are un punct special. Prepondența dialogului, cu adnotările dramatizării, te-au dezbrăcat intelectual complet în fața personajelor. Nu există un narator atotștiutor, nici prima, nici a treia persoană ... totul ești tu și câteva personaje care vorbesc în fața ta.
Trebuie să aveți grijă să localizați decorul, să vă imaginați mișcările fiecărui personaj pe mese. Nu există nicio îndoială că lucrul are farmecul său.
În cazul Waiting for Godot, fundalul existențialist al narațiunii te are în același plan de observare directă a vagabonților Vladimir și Estragon și te face să participi la așteptarea lor inutilă, absurdă, la marginea unui drum. Godot nu vine niciodată și te întrebi dacă a fost pentru că vagabonzii nu au primit niciodată mesajul pentru întâlnire.
Alte personaje precum Pozzo și Lucky profită de așteptarea inutilă pentru a anunța sosirea care nu va avea loc niciodată. Și în cele din urmă puteți înțelege că suntem toți acei vagabonzi.
Și soarta ne ține confuzi, dacă există și că într-adevăr, în ciuda tuturor, a trăi așteaptă ceva care nu poate veni niciodată ... Ironie, umor caustic și conversații delirante pe care, totuși, le putem savura cu toții, cu gustul acid al adevărul cel mai adevărat.
molloy
Ca începutul „Trilogiei”, cel mai iconic set de romane al lui Beckett, adevărul este că romanul a încurcat și încă încurcă.
Su trama experimental se nutre del monólogo, con la normal asociación que tiene este recurso para la evocación, para el pensamiento aleatorio, para el desorden… pero también para la síntesis brillante, para el salto de barreras de las estructuras de pensamiento habituales que nos conducen a la lógica, al etiquetado y a los prejuicios.
Molloy es un vagabundo que nos conduce durante la primera parte de la novela. Jacques Moran es una especie de policía que anda tras la pista de Molloy. Los motivos que lo conducen tras los pasos de Molloy confunden al lector que pueda esperar un hilo claro. La confusión es precisamente el hilo, la trama, la composición que permite la deriva de difícil cronología.
Y lo fundamental es que terminas de leer si llegar a comprender el fundamento de Molloy y de Moran. Quizás la misma persona, quizás víctima y asesino en una historia contada al revés. Lo importante es el extraño ínterin en el que has profundizado en la piel de unos personajes cuyo fin no tienes porqué haber entendido.
Cel fara de nume
Trec peste a doua parte a trilogiei pentru a-i salva finalul extraordinar. Cu acest roman, Beckett și-a închis cel mai incisiv pariu experimental. Sfârșitul unei trilogii de acest gen ar putea fi terminat doar așa cum a făcut Beckett.
Frazele finale indică un soliloqu mai teatral, exagerat, același lucru pe care toată lumea îl poate pune în această lume pe măsură ce cortina coboară și oxigenul încetează să mai ajungă acolo unde trebuie să meargă, punând astfel cele mai importante îndoieli, întrebările. adevărat ... lumina.
Restul romanului preia monologul anterior, care este existența subiectivă, sub prisma fatalistă, crudă și lucidă a lui Beckett. Din nou ignorăm ordinea și complotul, presupunem cronologia, deoarece avem nevoie să gândim când citim, orice altceva face parte din experiment.
