Să începem cu comparațiile hidoase. Doi scriitori germani de talie mondială. Doi autori ai secolului XX în inima celei mai convulse Europe a epocii moderne.
Thomas Mann a înghițit două războaie și două înfrângeri ale patriei sale germane. Max frisch, elvețianul (deci, mai neutru per se) a cunoscut „doar” cel de-al doilea război mondial și lupta împotriva nazismului. Mann a fost determinat să devină un cronicar al înfrângerii și al aceluia efort existențialist german de a supraviețui și de a ajunge să scape de ce este mai rău. Frisch, la rândul său, a survolat mereu de la distanță evenimentele sinistre ale războiului și s-a dedicat sarcinii reconstrucției din punct de vedere literar. Fără a abandona uneori intenția politică, dar concentrându-ne mai mult pe narațiune în sine.
Poate trebuie să vezi că literatura lui Frisch este cea a unui tip matur. Cea mai mare parte a operei sale este cu mult după încheierea războiului din 45. Scriitorul care avea între 30 și 40 de ani a reușit să adune experiențe de tineret între ororile ideologice și cele războinice, dar cu greu a transferat posibilele impresii direct în literatura sa.
Diferente curioase la doi dintre marii scriitori germani ai secolului XX. Bogăție creativă pentru a însoți zilele gri, dacă nu și pe cele negre. Cu patria lor comună, Germania, mereu în centrul Europei. Nu doar din punct de vedere geografic simplu, ci ca ceva mai nevralgic al unei Europe care are nevoie de evoluție pentru a ieși din spiralele violenței naționaliste.
Dar poate că a extins prea mult comparația dintre cei doi scriitori. Pentru că așa cum spun, Frisch este foarte diferit, narațiunea lui este altceva. În romanele sale întâlnim mai ales o intenție existențialistă, încărcată de filozofie și umanism. Dar mereu echilibrând balanța așa cum știu să facă doar cei mari, cu acțiuni vii, distractive.
Top 3 romane recomandate de Max Frisch
Montauk
A scrie despre scriitor și dăruirea scrisului este o minunată acțiune învăluitoare care, dacă știi să o desfășori, precum este cazul, ne poartă în cerurile și abisurile creației nu doar literare, ci și artistice și vitale în general.
Primăvara 1974. Un scriitor celebru, inspirat de autorul însuși, se află în Statele Unite într-un turneu de promovare însoțit de Lynn, o tânără angajată a editurii. În aceste zile încep o relație cu totul specială și, înainte ca el să se întoarcă în Europa, decid să petreacă un weekend împreună în Montauk, un oraș îndepărtat de pe Long Island.
Timpul petrecut cu Lynn trezește în scriitor amintiri care au fost retrogradate și însuflețește reflecții vechi despre succes, viață, moarte, dragoste, cărțile sale și cum s-a îngrijorat din nou și din nou cu aceleași întrebări. Montauk constituie o moştenire estetică în care autorul însuşi se întreabă de sensul operei sale.
nu sunt mai linistit
Unul dintre argumentele recurente în romanele cu suspans este cel al amneziei, al problemei de identitate care este la fel de bună pentru un spion ca și pentru o mamă care nu-și găsește fiica și pe care nimeni nu o crede.
Ideea, în mâinile unui intelectual, capătă un sens mai mare și propria tensiune, a thriller-ului în jurul viitorului protagonistului momentului, atârnă îndoieli mult mai profunde despre natura umană, existență, percepția realității și tot norocul de abordări care copleșesc și fascinează.
Un bărbat care pretinde că se numește domnul White și că este american este arestat de autoritățile elvețiene acuzat că este Herr Stiller, care a dispărut la Zurich cu ani în urmă. La îndemnul avocatului său, își scrie viața într-un jurnal, în timp ce participă, uimit, la o paradă a martorilor la identitatea pe care o neagă: soția lui Stiller, prietenii lui, fratele său...
Omul apare în Holocen
Că Dumnezeu există atunci când nu mai există oameni care să-l imagineze sau că bolta a fost inventată de romani sunt lucruri care trebuie reținute, și cu mai mare insistență atunci când omul singur și senil este cel care le gândește, în fața anticamerului lui. moartea, ca bătrânul domn Geiser.
Izolat de lume în casa lui din cantonul Ticino, la mila capriciului climatic și sub protecția forțelor sale fizice diminuate, deja în declin și spre abis, Geiser se confruntă cu cea mai răsunătoare singurătate cu contemplarea minutei. evenimente zilnice: regularitatea autobuzului postal, vizitele cercetatorului solar, ciorba Minestrone de incalzit, macelarul blond, salamandra de foc sau pisica batrana care nu mai prinde soareci.
Și pentru a prinde memoria acelor fragmente care alcătuiesc o viață întreagă și, în cele din urmă, cele care constituie urma umană în istorie, pictează pereții cu paginile unui vechi dicționar, care îi amintesc de modul în care primii coloniști ai Alpilor. au fost.sau cum este desenat segmentul de aur: acele lucruri care nu trebuie uitate.
„Omul apare în Holocen” reprezintă un puls literar strălucit împotriva singurătății și morții; Este un monolog interior extraordinar în care se confirmă repetarea gesturilor și trecerea inexorabilă a orelor.
